Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina – adevărata cauză a Războiului Crimeii

Motivul Războiului din Crimeea (1853-1856) a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra sanctuarelor Palestinei. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite.

Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei (în imagine), a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și sanctuarele Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

Au trecut mai mult de o sută șaizeci de ani de la Războiul Crimeii, conflict care a luat viața a peste 522.000 de ruși, 400.000 de turci, 95.000 de francezi și 22.000 de britanici. De atunci, multe lucrări pe acest subiect au fost scrise în istoriografia rusă, sovietică și străină. Cât privește marea sa anvergură – amplitudinea teatrului de acțiuni militare și numărul trupelor mobilizate – acest război ar putea fi comparat cu unul mondial.

Istoriografia străină a încercat, întotdeauna, să prezinte Rusia ca fiind agresor – și instigatorul războiului din Crimeea, iar puterile occidentale, ca pe apărători “dezinteresați” ai Imperiului Otoman slăbit. În același timp, istoricii occidentali preferă să nu se concentreze prea mult pe faptul că, în noul conflict ruso-turc, Turcia (octombrie 1853), pe urmă, Franța, Marea Britanie (martie 1854) și Sardinia – care s-a alăturat acestora (ianuarie 1855) au fost primele care a declarat război Rusiei.

Un rol imens în gonflarea mitului privind încălcarea drepturilor clerului catolic din Ierusalim și ațâțarea artificială a agitației religioase în jurul locurilor sfinte creștine din Palestina aparținea propagandei catolice-protestante din Europa. Ca urmare a zarvei provocate în 1850, comunitatea vest-europeană discuta aprins acest subiect, compătimindu-i pe “călugării latini săraci”, ale căror drepturi asupra locurilor sfinte, chipurile, erau știrbite, acestea fiind “uzurpate” de către preoții greci (adică, ortodocși – autor).

Cu toate acestea, a existat și o altă opinie despre cine a dezlănțuit Războiul Crimeii, aceasta fiind împărtășită mai ales în cercurile publicului american, precum și de o minoritate din Europa de Vest – în ajunul, în timpul Războiului Crimeii și după aceasta. Este vorba despre reprezentanții cercurilor conservatoare-aristocratice din Austria, Prusia, Olanda, Spania și toate statele italiene, cu excepția Sardiniei. “Simpatizanți” ai Rusiei țariste puteau fi găsiți chiar și în Parlament (R. Cobden, membru al Camerei Comunelor) și în cercurile politice și publice ale Marii Britanii. Înainte și în timpul Războiului Crimeii, aceștia și-au exprimat, în mod public, opiniile anti-franceze și anti-turce, subliniind că Rusia, care a luat o poziție demnă și corectă în disputa despre Locurile Sfinte, nu este responsabilă pentru conflict.

În timpul cercetărilor cu privire la relația dintre Imperiul Rus și Patriarhatul Antiohiei și cel al Ierusalimului, în Arhiva Politicii Externe a Imperiului Rus (MAE al Rusiei), a fost descoperită o colecție voluminoasă de documente, anterior ”neatinse”, care aruncă lumină asupra conflictului din jurul Locurilor Sfinte din Ierusalim și din Betleem, care a izbucnit în 1850, între Papa Pius al IX-lea (1846-1878) și Franța, pe de o parte și clerul ortodox al Bisericii Ierusalimului și Rusia, pe de altă parte. Tocmai aceste “certuri bisericești” au servit drept pretext pentru Războiul Crimeii. În Europa de Vest și de Est, conflictul așa și era numit – război pentru Locurile Sfinte sau Lucrurile Sacre ale Palestinei.

Într-o carte anonimă, publicată în franceză (A.G. Jomini), de către un “diplomat în retragere”, intitulată “Studii diplomatice asupra Războiului din Crimeea”, autorul, chiar în titlul lucrării sale, a indicat – nu întâmplător! – intervalul mai larg al acestuia: de la anul 1852 până la anul 1856, subliniind astfel că, pentru Rusia, bătălia de pe frontul diplomatic a început mult mai devreme decât cea din Crimeea. În sprijinul tezei, că, pentru diplomați, războiul a început cu mult mai devreme, se poate cita o scrisoare a contelui Nesselrode (ministru de externe al Rusiei – n.r.) către însărcinatul cu afaceri al Misiunii Ruse din Constantinopol, A.P. Ozerov. Contele Nesselrode scria: “ Diplomația are , de asemenea, bătăliile ei (ses combats), iar steaua dumneavoastră norocoasă a sortit ca și dumneavoastră să le purtați, în îndeplinirea treburilor misiunii noastre.”

Tot aici, el îi poruncește lui Ozerov ca “Marele Vizir să primească, din mâinile dumneavoastră, o traducere corectă în turcă a depeșei noastre, fără echivoc (ostenibilă), cu ajutorul căreia să poată citi sultanului tot ceea ce este conținut în aceasta – în special, următorul lucru: “problema Locurilor Sfinte și numai această problemă (et uniquement cette question) (subliniat de mâna contelui – autor), devenind casus belli între alianța Franța-Turcia și Rusia, nu-i va face rău Sultanului.”

Este demn de remarcat faptul că cercetătorii occidentali preferau să nu accentueze problema Locurilor Sfinte, concentrându-se doar pe aspectele politice și economice ale crizei orientale. Motivul acestei indiferențe față de istoria cauzei fundamentale a litigiului pare a consta, mai degrabă, în reticența de a reaminti rolul urât al Bisericii Catolice Latine (sau Romane) în inițierea acestui conflict cu Biserica Ortodoxă din Palestina, ceea ce ar putea afecta, cumva, aranjarea semnelor “general recunoscute” ale polarității părților implicate în conflict.

Istoriografia sovietică, cu abordarea sa ”de clasă” și în condiții de nihilism religios, fie a ignorat pur și simplu aspectul “spiritual” al problemei, fie l-a caracterizat ca secundar și irelevant.

Materialele de arhivă, citate în acest articol, mărturisesc: după ce s-au convins că sultanul intenționează să sacrifice, în favoarea cetățenilor străini, de religie catolică, drepturile preferențiale ale ortodocșilor săi din raia – drepturi confirmate, în mod repetat, de către sultanii precedenți – ierarhii greci, firește, puteau apela doar la Rusia – în această situație. Puterile europene au văzut imediat în participarea rusă la această problemă un amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman, cu consecințe periculoase pentru acesta.

Problema Locurilor Sfinte își păstrează actualitatea și până în zilele noastre. În primul rând, “starea de lucruri existentă” (status quo) a Locurilor Sfinte din Ierusalim și Betleem este un rezultat direct al demersurilor politico-diplomatice ale Rusiei, care, începând cu sfârșitul secolului al XV-lea, patrona Biserica Ortodoxă din Răsărit. De fapt, pentru acest status quo, care reglementează relația bisericilor creștine în raport cu Locurile Sfinte, Rusia a plătit un preț scump. Este semnificativ faptul că istoria chestiunii privind sanctuarele palestiniene (1847-1853) nu a devenit obiectul cercetării din partea istoriografiei occidentale – erau prea evidente forțele care au inițiat și au provocat conflictul și prea era clar cine a fost ghidat în acesta, pe principiul dreptății istorice și al păstrării stării de lucruri care existase din timpuri străvechi (ab antiquo) și cine era purtătorul de idei revizioniste și susținătorul unei noi redistribuiri în spiritul cruciadei din Țara Sfântă.

La sfârșitul anilor ’30 – începutul anilor ’40, în secolul al XIX-lea, puterile occidentale au început să manifeste o atenție sporită pentru Palestina. Au încercat să-și răspândească influența înființând consulate acolo, construind biserici, școli și spitale. În 1839, Marea Britanie a înființat un viceconsulat la Ierusalim, iar, în 1841, împreună cu Prusia, a desemnat acolo primul episcop-protestant anglican, M. Solomon (de origine evreiască – n.autorului) – pentru a-i “aduce pe iudeii Orașului Sfânt la Hristos”. Un an mai târziu, în Orașul Vechi (lângă Poarta Jaffa – n. autorului) a fost construită o biserică protestantă, prima din Estul Arab. În 1841, Franța și-a înființat, de asemenea, un consulat la Ierusalim – “în scopul exclusiv de a-i proteja pe latini”. În ciuda propunerilor repetate ale consulului general rus, K.M.Bazili, de a stabili un post de agent rus la Ierusalim – pentru a monitoriza constant numărul semnificativ crescut al pelerinilor, nici până la Războiul Crimeii, Rusia nu s-a hotărât să-și creeze acolo propria misiune consulară.

În 1847, la Betleem, a avut loc un eveniment care a exacerbat brusc relația dintre toate bisericile creștine și confesiunile din Palestina. Într-un raport adresat către trimisul V.P.Titov, consulul general K.M.Bazili a informat că, la 19 octombrie 1847, în Betleem, franciscanii, înarmați cu pietre și bâte, l-au atacat pe episcopul ortodox și pe medicul mănăstirii, care îl urma. Victimele au încercat să se ascundă în Bazilica Nașterii Domnului, unde, la acea vreme, clerul armean avea o slujbă de seară. În biserică au mai fost și mulți catolici care l-au atacat nu numai pe episcopul ortodox, dar și pe armeni. Ca urmare a acestui atac asupra bisericii ortodoxe și a pogromului care i-a fost aplicat, potrivit K.M.Bazili, din Peștera Bisericii Nașterii Domnului, care aparținea grecilor și armenilor (Sfânta Creșă a Nașterii Domnului – n.autorului) a fost luată Steaua de Argint, care indica locul Nașterii lui Hristos. Aparținea grecilor, confirmându-le dreptul de a stăpâni acest locaș. În plus, din Creșă a fost scoasă o candelă grecească, precum și două sfeșnice de argint de pe altarul grecesc de deasupra Scenei Nașterii. În seara aceleiași zile, când grecii și armenii au făcut împreună un demers, înaintând-și plângerile către guvernatorul Ierusalimului, ei au găsit acolo un dragoman (traducător) de la mănăstirea latină, care a luat-o înainte cu înmânarea unui protest din partea clerului catolic. În timpul procesului, catolicii au fost ajutați activ de către consulul francez, care a susținut acuzațiile lor împotriva clerului ortodox.

K.M.Bazili nu a avut nicio îndoială că înstrăinarea Stelei a fost opera catolicilor, care intenționau să pună mâna pe altarele ortodoxe ale grecilor și armenilor din Creșă și să uzurpe, treptat, drepturile asupra Stelei.

Acum, după “dispariția” Stelei de Argint din altarul grecesc, catolicii au început să arate activitate intensă. Demonstrând în mod energic “îngrijorarea” Parisului în legătură cu acest incident și dorința de cooperare cu autoritățile otomane, clerul catolic a reușit să o convingă pe evlavioasa regină franceză (Amelia – n.autorului) să trimită la Ambasada Franței din Constantinopol, drept cadou, o stea duplicată, mult mai scumpă decât originalul dispărut. Cât despre vinovatul dispariției, el nu a fost niciodată identificat oficial și găsit. Cu toate acestea, potrivit K.M.Bazili, chiar guvernatorul de atunci al Ierusalimului, Mehmet-Pașa, cunoscut pentru simpatiile sale pentru Franța, era convins că făptașii care au luat steaua erau latinii înșiși. Prin urmare, el a promis consulului francez că va conduce propria sa anchetă și va găsi steaua, cu condiția ca, în timpul anchetei, să nu existe interferențe străine.

Cu toate acestea, Parisul nu a ratat nicio șansă de a interveni în această problemă. Drept urmare, anul următor, guvernul francez a trimis o comisie specială de anchetă în Palestina, condusă de M. Eugène Boré, care, în urma rezultatelor lucrărilor sale, a publicat, în 1850, o broșură intitulată “Problema Locurilor Sfinte”. Autorul a reamintit de drepturile istorice ale catolicilor asupra Locurilor Sfinte creștine, de tratatele corespunzătoare de care ei dispun, de nevoia de a se reveni la controlul lor asupra Locurilor Sfinte de care ei, chipurile, au fost privați. Pentru dispariția stelei, autorul a dat vina, fără a aduce dovezi, pe clerul grec.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, interesele Vaticanului și ale Parisului au convenit asupra problemei ridicate în broșura lui E. Bore. Papa Pius al IX-lea a fost interesat să extindă, în continuare, influența catolicismului în Țara Sfântă, iar prințul-președinte francez, Louis Napoleon, avea nevoie de o “binecuvântare” externă, din partea pontifului, pentru grandioasele sale întreprinderi politice. Acestea includeau pacificarea opoziției interne și distrugerea Sfintei Alianțe din 1815, simbol al victoriei asupra lui Napoleon Bonaparte (unchiul lui Louis Napoleon – n. autorului). Prin urmare, ”Chestiunea Locurilor Sfinte” a servit ca mijloc prin care, Papa Pius al IX-lea și Louis Napoleon au reușit să își atingă obiectivele. Odată cu participarea activă a Vaticanului, tema sanctuarelor din Palestina s-a răspândit pe paginile principalelor ziare europene, alimentând sentimentele religioase ale opiniei publice.

În iulie 1850, ministrul francez (adică trimisul – n.autorului) de pe lângă Poartă, generalul de brigadă J. Opik, referindu-se la tratatul franco-turc din 1740, în numele întregii lumi catolice, a înmânat marelui vizir Mehmet Ali-Pașa o notă oficială, prin care solicita restabilirea clerului catolic în drepturile și privilegiile lui anterioare, cu privire la Locurile Sfinte, datând, chipurile, de la cucerirea Ierusalimului de către cruciați, în 1099. În același timp, la document a fost anexată o listă cu “lucrurile sfinte latine”, la care Franța își înainta pretențiile, și anume: clădirea Catedralei Nașterii din Betleem, peștera Nașterii Domnului Hristos (cu dreptul de a restaura noua Stea în fostul său loc), Peștera Mormântului Fecioarei din Ghetsimani, Piatra Ungerii și șapte mici arcade din Capela Învierii. Demersul francez a fost susținut de note similare ale reprezentanților diplomatici din Belgia, Spania, Sardinia, Napoli, Portugalia și Austria.

Ca răspuns, trimisul rus la Constantinopol, V.P. Titov, într-un memorandum special adresat marelui vizir, a obiectat în mod rezonabil că drepturile Bisericii Ortodoxe din Ierusalim asupra Lucrurilor Sfinte ale Palestinei sunt, incontestabil, mult mai vechi, deoarece datează de pe vremea Imperiul Roman de Răsărit. În plus, referindu-se la Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774 (în temeiul căruia Rusia patrona populația ortodoxă a Imperiului Otoman – n.autorului), diplomatul rus a prezentat Porții o duzină și jumătate de firmane turcești, care nu doar confirmau drepturile de precădere ale Bisericii Ortodoxe din Ierusalim asupra Locurilor Sfinte palestiniene, dar și anulau pretențiile Franței.

Văzându-se între două focuri, sultanul Abdul Medjid a format o comisie mixtă, care a inclus teologi musulmani și creștini, plus o serie de viziri ai Porții, pentru a studia revendicările emise și a lua o decizie calificată în această chestiune. Curând, a devenit evident că, în ciuda argumentelor și a faptelor prezentate de clerul ortodox, majoritatea membrilor comisiei au început să încline în favoarea satisfacerii cererilor catolicilor.

În aceste condiții, a intervenit personal Nicolae I, trimițând, în septembrie 1851, propriul mesaj către sultanul Abdul Medjid, în care și-a exprimat nedumerirea cu privire la negocierile pe care Poarta le-a avut, cu o putere străină, pentru a face unele schimbări în ordinea multiseculară a lucrurilor din Sfintele Locuri. Împăratul i-a cerut sultanului să protejeze drepturile supușilor Imperiului Otoman, păstrând status quo-ul Lucrurilor Sfinte din Ierusalim, pe baza decretelor și a hatișerifurilor lui Abdul Madjid însuși și ale auguștilor săi strămoși.
Pentru a spori impactul mesajului, trimisul V. P. Titov a amenințat că va părăsi Constantinopolul, cu întregul personal al Misiunii sale, dacă se va permite cea mai mică abatere de la status quo. Pe de altă parte, noul ambasador francez, Lavalette, ajuns în mai 1851, i-a informat “în secret” pe miniștrii otomani și pe omologul său britanic (care avea, încă, o poziție neutră) că “guvernul său nu se va supune niciodată dictaturii Rusiei”, pentru că aceasta ar fi considerată ca o umilire publică a Franței… Apoi, Lavalette a recurs la o sugestie mai amenințătoare, declarând că, dacă Franța pierde acest caz, guvernul său “își poate trimite flotila puternică în Mediterana și să blocheze Dardanelele, cu scopul de a asigura o soluție satisfăcătoare, pentru Paris, a acestei probleme”.

Cu toate acestea, sultanul Abdul Madjid a satisfăcut, mai întâi, solicitarea lui Nikolai I: a fost dizolvată comisia mixtă și a fost formată una nouă, “mai obiectivă”, cu ajutorul căreia, la sfârșitul lunii ianuarie – începutul lunii februarie 1852, a fost pregătit mult așteptatul firman, care consolida status quo-ul Locurilor Sfinte și drepturile de precădere asupra lor ale Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Interesați de finalizarea rapidă a acestei probleme deranjante, care s-a prelungit timp de doi ani, turcii i-au înmânat solemn firmanul, cu hatișeriful (decret – n.r.) personal al sultanului, Patriarhului Ierusalimului, care se afla la Constantinopol, transmițând și către Misiunea rusă o notă corespunzătoare și o copie a firmanului, precum și mesajul personal al lui Abdul Madjid către împăratului Nikolai I. Firmanul califica pretențiile catolicilor drept lipsite de fond și nedrepte. În același timp, catolicii au primit cheia peșterii Nașterii Domnului, care, până atunci, nu se afla decât în mâinile a grecilor și ale armenilor. Aceasta era o concesie făcută în favoarea latinilor, care încălca semnificativ status quo-ul Locurilor Sfinte, întrucât, potrivit tradițiilor antice estice, deținerea cheii unei clădiri sau a unei case simboliza, de fapt, dreptul de proprietate asupra acesteia.
După emiterea firmanului, instituția turcă de externe a trimis ministrului francez Lavalette o notă semnată de către ministrul de externe Ali Pașa, din 9 februarie (conform noului stil), care, pe lângă informațiile conținute de firman, cuprindea decizia Porții de a satisface două pretenții ale Parisului: de a permite catolicilor să săvârșească slujbele religioase în interiorul peșterii Mormîntului Fecioarei și de a le preda trei chei de la ușile Disericii din Betleem.

Reacțiile la emiterea firmanului și a notei erau diametral opuse la Sankt-Petersburg și la Paris. În circulara contelui Nesselrode, trimisă la ambasadele și misiunile ruse din străinătate, se spunea: “Scrisoarea (sultanului către împărat – n. autorului) și firmanul au fost scrise într-un astfel de spirit și cu astfel de expresii care se îndepărtau oarecum de starea actuală de lucruri, pe care am încercat întotdeauna s-o menținem; dar, de vreme ce Împăratul a binevoit să găsească aceste documente drept satisfăcând, într-o oarecare măsură, preocuparea justă a Majestății Sale pentru drepturile și beneficiile Credinței Ortodoxe din Ierusalim, atunci, condus de iubire de pace, Majestatea Sa a binevoit să le accepte, într-o condiție solemnă și finală…”

Pe de altă parte, ambasadorul Lavalette a considerat ultimul firman ca un document care subminează tratatul din 1740 și insultă demnitatea Franței și a lui, personal. O opinie similară a fost împărtășită și de prințul-președinte al Franței, Louis Napoleon.

O analiză comparată a traducerii oficiale franceze a hatișerifului (originalul a fost scris în turcă – n. autorului) arată că Poarta l-a emis în două versiuni aproape identice – “pro-greacă” și “modificată”. Prima, oferită grecilor, datează de la sfârșitul lunii ianuarie – începutul lunii februarie 1852. În cea de-a doua versiune, predată ambasadorului francez, care pleca în vacanță, lipsea deja o frază care califica drept ”neîntemeiate” pretențiile catolicilor pentru principalele Lucruri Sfinte.

Cu toate acestea, potrivit ambasadorului francez la Constantinopol, «chiar admițând că firmanul pe care l-a primit nu mai califica pretențiile catolicilor ca “nedrepte și neîntemeiate ”, întregul sens al acestui document nega dreptul Bisericii Latine și, prin urmare, al Franței, la Locurile Sfinte». Vacanța sa la Paris nu a durat mult și, în curând, Lavalette s-a întors la Constantinopol, pentru a depune un protest hotărât al cabinetului său împotriva unui asemenea rezultat al cazului, cu privire la Locurile Sfinte.

Lavalette, încălcând Convenția de la Londra, din 1841, privind închiderea Strâmtorilor, a ajuns în capitala Turciei pe nava militară, cu trei punți, “Charles le Grand”. El a cerut, în mod categoric, ca Poarta ori să facă schimbările necesare în ultimul său firman, încă neanunțat, ori să ofere noi beneficii catolicilor. Din acest moment, se decidea chestiunea: cine va păstra influența predominantă în Orientul creștin: Rusia ortodoxă sau Franța catolică.

Sultanul și-a îndeplinit parțial promisiunea dată în scrisoarea de răspuns către monarhul rus, cu privire la status quo-ul Locurilor Sfinte palestiniene. În același timp, pentru ca decretul sultanului să intre în vigoare, așa cum cereau tradițiile vechi, era necesară trimiterea, la Ierusalim, a unui împuternicit special, pentru a anunța public firmanul, în prezența guvernatorului (pașa), a unui judecător musulman (kadi) și a membrilor consiliului municipal (mejlis) – în cadrul ședinței acestuia din urmă, în plina sa componență, cu o înregistrare ulterioară a documentului în curtea din Ierusalim (mehkem). Fără această procedură legală obligatorie, cel mai înalt firman emis, în orice moment, ar putea fi anulat, legal și practic, de către noul firman solicitat și primit de la Poartă.

Acest lucru a fost bine înțeles la Sankt-Petersburg, stârnindu-se îngrijorare cu privire la întârzierea executării hatișerifului sultanului. De la Palatul de Iarnă (reședința Împăratului rus – n.r.), a fost trimis, la Constantinopol, un semnal de nemulțumire: V.P. Titov, care era în vacanță, a rămas la Sankt-Petersburg, iar consilierul de stat, A.P. Ozerov, a preluat funcția ”însărcinatului cu afaceri ad interim”. Sultanul Abdul Madjid a înțeles corect aluzia “Palmirei de Nord” (Sankt-Petersburg – n.r.) – care și-a scăzut nivelul reprezentării diplomatice – și s-a grăbit să-l numească pe secretarul secund al divanului său, Afif- Bey, drept comisar sau împuternicit special, ad hoc, pentru a anunța hatișeriful, la Ierusalim.

În același timp, întoarcerea sfidătoare a lui Lavalette la Constantinopol a provocat o mare agitație în Serai și la Poartă, iar, înainte de plecarea lui Afif-Bey în Palestina, turcii au făcut noi concesii cabinetului francez. În compensație, pentru firmanul dăruit grecilor și daunele aduse prestigiului Franței, lui Lavalette i s-a promis, în secret, că emisarul Afif-Bey se va abține de la anunțarea firmanului, precum și că clerul latin va primi cheile de la marea ușă a Bisericii din Betleem.

În cele din urmă, la 2 august 1852, emisarul sultanului a plecat, cu o navă, din Constantinopol spre Jaffa. În urma acestui fapt, A.P. Ozerov, însărcinat cu afacerile Rusiei la Constantinopol, a trimis, către K.M.Bazili (consul rus la Beirut – n.r.), “instrucțiuni cu privire la desfășurarea acțiunilor la Beirut și la Ierusalim, în această fază a problemei Locurilor Sfinte”. Pe parcursul executării firmanului, în cazul oricărei abateri de la semnificația exactă a acestui document, consulul a fost însărcinat cu datoria “de a protesta în fața guvernatorului orașului Ierusalim, Hafiz Pașa și de a raporta acest lucru către misiunea IMPERIALĂ”.

Înainte de a primi (în noiembrie 1852) un raport al lui K.M.Bazili din Ierusalim (din 7/19 octombrie 1852), Sankt-Petersburgul nu bănuia o intrigă secretă turco-franceză. Cu toate acestea, la Palatul de Iarnă (reședința Împăratului rus din Sankt-Petersburg – n.r.) se presupunea că otomanii vor ceda din nou amenințărilor ambasadorului francez, Lavalette și, ca urmare, se vor abate de la executarea riguroasă a hatișerifului. De aceea, de la Sankt Petersburg la Constantinopol, au urmat, curând, instrucțiuni suplimentare către A.P. Ozerov – pentru K.M.Bazili – semnate de contele Nesselrode (ministrul de externe – n.r.) și aprobate de Împăratul Nikolai I.

Însărcinatul cu afacerile Misiunii de la Constantinopol, A.P. Ozerov, pe baza depeșei primite de la Sankt-Petersburg, a redactat, din nou, “instrucțiuni confidențiale” și le-a trimis la Beirut. Acestea subliniau în special enorma responsabilitate încredințată consulului general, consilierul de stat K.M.Bazili, care se afla chiar pe muchia conflictului din jurul Locurilor Sfinte, cu participarea celor trei curți europene. A.P. Ozerov scria: “Dumneavoastră, Stimate Domn, aveți însărcinarea de a vă opune nu numai oricărei decizii părtinitoare, ci chiar analizării plângerilor și pretențiilor reciproce, la fața locului.”

În septembrie 1852, emisarul sultanului, Afif Bey, a sosit la Ierusalim, unde îl aștepta comunitatea creștină care număra multe mii de membri, pentru a împlini firmanul sultanului, dăruit Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. După ce a primit acest mesaj de la vice-consulul său din Jaffa, N.S. Marabuti, consulul general K.M.Bazili, însoțit de către prințul Gagarin, a plecat pe mare, de la Beirut la Jaffa. Pe aceeași navă cu ei, călătoreau consulul francez și cel austriac. La sosirea în portul Jaffa, N.S. Marabuti s-a alăturat delegației ruse, iar, în Ierusalim, a făcut-o și arhimandritul Porfiri. La poarta Jaffa (Hebron) din Orașul Sfânt, delegația condusă de consulul general rus a fost salutată solemn de Patriarhul grec Kirill și de comunitatea ortodoxă din Ierusalim.

În Ierusalim, K.M.Bazili a căutat, în mod insistent, execuția firmanului cu hatișerif, din partea emisarului Afif Bey; cu toate acestea, de fiecare dată, emisarul dădea răspunsuri evazive.

Toată lumea credea că anunțarea firmanului va avea loc în cadrul unei ședințe speciale a mejlis-ului din Biserica Învierii, unde, emisarul Afif Bey, însoțit de oficiali locali otomani, s-a întâlnit cu trei Patriarhi – Grec, Armean și Latin; dar, ceremonia anunțării firmanului nu a avut loc.

Potrivit lui K.M.Bazili, același lucru s-a întâmplat la o altă ședință a mejlis-ului, în Peștera Mormântului Fecioarei din Ghetsimani.

Urmând exact instrucțiunile, K.M.Bazili, care spera, totuși, să repare situația, a încercat insistent să-i convingă pe emisarul și pe guvernatorul Ierusalimului de necesitatea de a anunța hatișeriful. În acest sens, el a accentuat în mod deosebit necesitatea punerii în aplicare a decretului sultanului, întrucât documentul atingea direct relațiile dintre cele două monarhii, otomană și rusă și privea promisiunea făcută de sultanul Abdul Majid lui Nikolai I de a menține status quo – în raport cu situația Locurilor Sfinte. Reacția Sankt-Petersburgului, la ignorarea de către funcționarii sultanului a celui mai înalt firman, va urma, inevitabil, periclitând relațiile bilaterale dintre Rusia și Poartă.

Dându-și seama că scenariul acelor ședințe a fost pregătit dinainte, încă de la Constantinopol și că era, practic, inutil să aștepte ceremonia anunțării hatișerifului, K.M.Bazili a trimis, la Constantinopol, împreună cu prințul Gagarin, o depeșă urgentă, despre tot ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, iar apoi, câteva zile mai târziu, a părăsit și el Orașul Sfânt, împreună cu vice-consulul N.S. Marabuti, trăind profund insulta adusă monarhului rus, precum și eșecul misiunii sale de la Ierusalim.

Ca răspuns la scrisoarea lui A. P. Ozerov, cu raportul lui K.M.Basili atașat, contele Nesselrode a trimis, la Constantinopol, o depeșă aprobată de către Împărat, care începea în felul următor: “Nu găsesc cuvintele potrivite pentru a vă descrie acea surpriza neplăcută (la pénible surprise) a Împăratului, produsă de citirea depeșei dvs. din 4 noiembrie și acea indignare (l’indignation) cu care MAJESTATEA SA a perceput, din rapoartele (trimise de K.M.Basil – n.autorului) de la Ierusalim, modul de acțiune de acolo al Emisarului Otoman.” Cu toate acestea, cancelarul de stat a aprobat acțiunile lui K.M.Bazili și i-a recomandat lui A.P. Ozerov să înceteze relațiile cu Fuad Effendi, în calitate de ministru care a pierdut încrederea Sankt-Petersburgului. Din acel moment, contactele oficiale la nivel înalt cu Poarta, în acest caz, trebuiau să fie purtate prin marele vizir Mehmet Ali Pașa, dat fiind că ceilalți miniștri ai Porții au trecut de partea Franței, în mod fățiș.

În urma noului demers al însărcinatului cu afacerile Rusiei pe lângă marele vizir, Poarta, în ciuda protestelor ambasadorului francez, i-a dat, totuși, dispoziții lui Afif Bey să execute hatișeriful, dar, cu abateri semnificative de la ordinea stabilită.

La ceremonia anunțării publice a hatișerifului, care a avut loc la 29 noiembrie 1852, totul se desfășura cu abateri de la ordinea stabilită. În ajunul ședinței mejlis-ului, emisarul Afif Bey a anunțat că e grav bolnav, delegând guvernatorului Hafiz Pașa dreptul de a citi documentul. Guvernatorul a convocat o ședință regulată (în locul celei solemne cerute de protocol – n. autorului), la care nu a fost invitat Patriarhul Latin Valerga – sub pretextul că acesta nu ar fi fost supusul sultanului.

Însă, Patriarhului Armean, în pofida statutului său de supus al sultanului, nici el nu era prezent la ceremonie. Cu toate acestea, hatișeriful cu firmanul a fost anunțat de către guvernatorul-vizir Hafiz Pașa, înregistrat în instanță și, apoi, înmânat patriarhului Kirill, pentru depozitare în arhivele patriarhale. N.S. Marabuti, vice-consul din Jaffa, trimis la Ierusalim de către consulul general, cu instrucțiuni speciale pentru supravegherea ceremoniei de anunțare a firmanului, în ciuda unor proteste puternice în fața guvernatorului și a lui Afif Bey, ”răpus de boală”, nu a reușit să obțină respectarea ceremonialul cerut de protocol.

Confruntând o dilemă dificilă, sultanul reflecta: partea cui să o ia și care dintre cele “două rele” – Rusia sau Franța – este răul mai mic pentru el. Vizirii lui, obosiți de disputa asupra Locurilor Sfinte nerezolvată timp de doi ani și de poziția ezitantă a monarhului lor, au început să-l sfătuiască, mai insistent, să opteze pentru Paris. În această situație, depindea mult, acum, de poziția Marii Britanii, care sublinia, în mod demonstrativ, neutralitatea sa în această chestiune, întărindu-și, în același timp, influența asupra Seraiului. De la sfârșitul anului 1852, Poarta (urmând exemplul Parisului și al Sankt-Petersburgului, care lucrau strâns cu ambasadorii Londrei) a început să angajeze activ diplomați britanici în discuții confidențiale bilaterale pe această problemă.

În noiembrie 1852, chiar înainte de anunțarea firmanului, la Ierusalim, vizirul Fuad Effendi i-a remarcat colonelului Rose că “chestiunea Locurilor Sfinte a luat o întorsătură foarte serioasă”. A.P. Ozerov a dat exact aceeași evaluare a situației lui K.M.Bazili, consul general la Beirut: “Problema Locurilor Sfinte a intrat într-o fază foarte gravă, ale cărei consecințe nu pot fi prezise”.

Informațiile din Europa, de la Ierusalim și de la Constantinopol ajungeau adesea denaturate și, în plus, cu o întârziere mare (12 – 14 zile). Iată ce a scris consulul britanic de la Ierusalim, James Finn, către contele Malmesbury în depeșa sa: “…anunțul public al firmanului a avut loc la 29 noiembrie, la ședința plenară a Divanului, în prezența a trei Patriarhi și a Consulului Francez”. Astfel de informații (nu chiar exacte) au fost primite la Foreign Office.

La Beirut și la Constantinopol, francezii răspândeau insistent zvonul precum că firmanul nu a fost îndeplinit deloc. Clerul catolic își exprima nemulțumirea către diplomații francezi, cu privire la faptul că hatișeriful a fost, totuși, anunțat și înregistrat. Deși ambasadorul francez la Constantinopol, Lavalette, încerca să-l convingă pe omologul său britanic că este mulțumit de modul în care autoritățile otomane au executat decretul sultanului, se simțea că, în realitate, francezii au fost afectați de acest fapt.

După ce veștile de încredere despre executarea firmanului au ajuns de la Ierusalim la Constantinopol, atunci, la sfârșitul lunii noiembrie – începutul lunii decembrie 1852, agenții francezi din Siria au început să difuzeze energic informații (care au fost confirmate curând) despre apropierea escadrei franceze a flotei reînnoite, cu aburi, de țărmurile Levantului. În acest context, se sublinia în mod special faptul că motivul vizitei vapoarelor militare franceze era nerezolvarea problemei Locurilor Sfinte. Ambasadorul Lavalette continua să amenințe cu flota militară, în cazul în care disputa nu va fi decisă în favoarea catolicilor.

La primele știri privind apropierea flotei franceze din Marea Mediterană, la Constantinopol, a început, imediat, să se vorbească despre posibilitatea de a satisface pretențiile francezilor. Pentru a-și elabora linia tactică și strategică, Poarta a organizat o serie de ședințe ale cabinetului de miniștri, în cadrul cărora șeful departamentului de afaceri externe, Fuad Effendi, pleda pentru o alianță cu Franța, în interesul soluționării numeroaselor probleme politice interne din Principatele Dunărene, din Muntenegru și din Levant. Chemându-și colegii, pentru noi concesii în favoarea împăratului francez, Napoleon al III-lea, Reis Effendi încerca să demonstreze că numai în acest fel ar putea fi evitată amenințarea invaziei Franței în Siria cuprinsă de tulburări. Principalul avantaj al unei astfel de alianțe, pentru Turcia, ar deveni activarea dezbinării între greci și Rusia, precum și o subminare, o dată pentru totdeauna, a influenței “Marelui Imperiu de Nord” asupra celor zece milioane de populație ortodoxă locală din provinciile otomane. Chiar marele vizir s-a folosit de evenimentele din Muntenegru și de zvonurile cu privire la implicarea St. Petersburgului în răscoala anti-turcă a muntenegrenilor, pentru a-l îndemna pe sultanul Abdul Mejid să facă alegerea finală în favoarea Franței, împotriva Rusiei.

La începutul lunii decembrie 1852, Poarta a anunțat o poruncă supremă a sultanului – iradea – conform căreia cheia ușilor mari ale Bisericii Nașterii Domnului din Betleem trebuia luată de la greci și transferată catolicilor, iar, “cadoul său”, noua Stea de Argint (primită din Franța, în locul celei furate și dispărute – n.r.), “repusă la vechiul loc”. Pentru a executa iradea și pentru a-l ajuta pe Afif Bey, care se afla, încă, la Ierusalim, a fost numit încă un comisar, un oficial obscur – Asfir Effendi. Dotat cu scrisorile vizirului, instrucțiunile corespunzătoare însoțitoare și cu o cutie, conținând Steaua, la 7/19 decembrie 1852, el a ajuns la Ierusalim.

Porunca supremă a fost susținută de puterea deplină a mașinii ideologice a Porții. Chiar în ajunul publicării iradelei, în ziarele otomane au apărut multe materiale cu orientare anti-rusă. De ce nu a fost acuzată Rusia! De împiedicarea întăririi relațiilor de bună vecinătate cu noul proclamat Imperiu Francez, de amestecul în treburile interne interconfesionale ale Imperiului Otoman, precum și de provocarea și susținerea revoltei anti-turce în Muntenegru. Ziarele franceze și, apoi, alte ziare vest-europene, au început să vorbească la unison cu presa turcă, închizând ochii, în același timp, asupra suprimării brutale a răscoalelor și a protestelor anti-otomane ale creștinilor din provinciile Imperiului Otoman.

Însărcinatul cu afaceri, A.P. Ozerov, i-a dat sfat Patriarhului Ecumenic Gherman și consulul general, K.M.Bazili, i-a dat sfat Patriarhului Ierusalimului, chiar a doua zi după sosirea emisarului Asfir-effendi. Urmând aceste sfaturi, o delegație reprezentativă a clerului grec, condusă de Patriarhul Kirill, a vizitat casa lui Afif Bey (primul emisar al sultanului, trimis la Ierusalim – n.r.). Grecii au exprimat un protest puternic în fața celor doi emisari, cu privire la decizia Porții, care contravine sensului hatișerifului. K.M.Bazili a trimis, de asemenea, un protest oficial, în numele său, către guvernatorul Ierusalimului, Hafiz Pașa și mullahul orașului.

Potrivit K.M.Bazili, în ciuda obiecțiilor energice ale comunității ortodoxe, guvernatorul Hafiz Pașa a convocat o ședință a Mejlisului, pentru a anunța public scrisorile vizirului, împreună cu iradelele sultanului Abdul Mejid. La porunca supremă, cele trei chei ale Bisericii Nașterii Domnului din Betleem se predau Patriarhului Latin; grecii și armenii au primit permisiunea de a săvârși slujbe, pe rând, în Peștera funerară a Maicii Domnului (Mormântul Maicii Domnului) din Ghetsimani, în aceeași zi, în timp ce catolicii primeau dreptul de a-și săvârși mesa a doua zi, fără prezența altor confesiuni. În plus, a fost anunțată viitoarea ceremonie de punere a “darului sultanului”, Steaua de argint.
La sfârșitul ședinței de Consiliu, guvernatorul, mullahul, doi comisari, funcționari locali și membrii Mejlis-ului, fără să-i spună nimic Patriarhului Kirill, au mers imediat la Betleem. Din mănăstirea latină, adiacentă Bisericii Nașterii Domnului, prin ușa interioară, turcii, însoțiți doar de consulul francez, au pătruns în peștera aflată sub altarul ortodox al bisericii. Odată ajuns în grotă, emisarul Constantinopolului a scos Steaua din cutia (sigilată cu sigiliul Ministerului Turc de Externe) și a pus-o în locul celei luate (de către catolici – n.r.).

După aceasta, urcând din peșteră spre altarul grecesc, Pașa a poruncit să fie adus, la el, episcopul grec, pentru a-i lua cheile. Dar, în zadar au bătut paznicii lui la ușa mănăstirii grecești alăturate: grecul era cunoscut pentru caracterul său încăpățânat și nu a răspuns bătăilor la ușă . Atunci, s-a decis să se folosească ceară, pentru a lua mulaje de la încuietori – atât de la cele două uși interioare (nordică și sudică) ale peșterii Nașterii Domnului, care erau, de obicei, deschise, cât și de la ușile mari exterioare ale bisericii, care se deschideau doar cu ocazia unor sărbători mari în lăcașul sfânt.

A doua zi, cheile duplicat au fost făcute și înmânate Patriarhului Latin, Valerga, care, cu această ocazie, a intenționat să intre în Biserica din Betleem, în mod solemn, printr-o poartă mare. Indignat, Patriarhul Kirill a transmis, prin intermediul unui membru influent al Mejlis-ului, o nota oficială de protest către Hafiz Pașa și Afif Bey, subliniind inadmisibilitatea schimbării sensului executării scrisorilor vizirului. Patriarhul a continuat, de asemenea, protestele verbale, declarând că nu va permite stăpânirea comună, împreună cu catolicii, a bisericii din Betleem.
Între timp, emisarul Afif Bey a mai ținut o ședință a Mejlisului, la Capela Înălțării de pe Muntele Măslinilor (în Capelă se află Sfânta Piatră, pe care este imprimată talpa Mântuitorului; este, de asemenea, o moschee pentru musulmani), unde a anunțat public că grecii își pot săvârși slujbele “sub cupola Înălțării, după latini, iar armenii pot intra în interior doar după greci, dar fără dreptul de a săvârși liturghii în interior“.

După această ultimă procedură, prescrisă lui prin scrisorile vizirului Porții, emisarul a considerat că misiunea sa la Ierusalim, timp de patru luni, a fost îndeplinită în totalitate.

Se știa că o parte din clerul musulman din Ierusalim își exprima nemulțumirea față de comportamentul arogant al catolicilor și al consulilor francezi, care, își declarau, în mod deschis, pretențiile asupra tuturor Locurilor Sfinte ale Palestinei. În cadrul unei întâlniri private, Afif Bey i-a mințit pe oficialii din Ierusalim că “Patriarhul grec a fost complet satisfăcut de tot ceea ce s-a făcut în Ierusalim”.

Cu toate acestea, înainte de plecarea pripită de la Ierusalim, Afif Bey i-a cerut guvernatorului Hafiz Pașa să ia măsuri adecvate, pentru a preveni inovațiile catolice în Biserica din Betleem. Când, la 25 decembrie 1852, de Crăciunul catolic, Patriarhul Valerga a încercat să-și facă intrarea solemnă în Biserica Nașterii Domnului, prin poarta principală, cu rugăciuni și cântări în latină și agățând decorații catolice pe colonada interioară a catedralei, în calea lor au apărut guvernatorul Ierusalimului și șeful poliției orașului. Procesiunea catolică, nemulțumită, a fost forțată să treacă, în tăcere, prin ușa laterală a bisericii ortodoxe, până la mănăstirea sa latină.

Patriarhul Kirill a amenințat că nu va accepta această încălcare flagrantă a celei mai înalte porunci a sultanului; apoi, a navigat, de la Jaffa la Constantinopol, pentru a protesta în fața Porții. Pe drumul către capitală, Întâistătătorul Bisericii din Ierusalim a decis să facă o scurtă oprire la casa consulului general rus, K.M.Bazili.

Poarta a încercat, din răsputeri, să prezinte cazul Locurilor Sfinte ca fiind rezolvat cu succes. Însă, reacția Parisului și cea a Sankt-Petersburgului s-au schimbat exact invers. Vaticanul a prezentat aceasta ca fiind victoria catolicismului asupra ortodoxiei, iar Parisul, ca victoria celui mai “creștin” împărat, Napoleon al III-lea, asupra Împăratului rus. Nikolai I a considerat concesiunile Constantinopolului ca fiind “contrare sensului” hatișerifului emis de sultan și promisiunii solemne pe care i-a dat-o, personal, sultanul și, prin urmare, ofensatoare pentru Biserica Ortodoxă a Rusiei. O părere similară a fost împărtășită de Întâistătătorii Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Noul ales Patriarh al Constantinopolului, Gherman, a făcut apel la Sfântul Sinod guvernator, cu o cerere insistentă de ajutor din partea împăratului rus Nikolai I pentru co-religionarii săi.

În perioada decembrie 1852-ianuarie 1853, Sankt-Petersburgul a ținut o lungă pauză în comunicarea cu Seraiul și cu Poarta. Însărcinatul cu afaceri, A. P. Ozerov, îi scria vice-ministrului de externe, L.G. Seniavin: “Tăcerea amenințătoare a Sankt-Petersburgului produce o mare spaimă asupra turcilor…”. Pe de altă parte, Sankt-Petersburgul a intensificat contactele diplomatice cu Parisul și cu Londra, încercând activ că ele să-și clarifice poziția cu privire la Locurile Sfinte.

După ce s-a convins că este imposibil să-l înduplece pe sultan – prin corespondență diplomatică – să-și îndeplinească obligațiile asumate, Împăratul Nikolai I a decis să întreprindă măsuri energice. La inițiativa contelui Nesselrode (ministru de externe – n.r.), țarul a recurs la utilizarea metodelor de diplomație militară: au fost alertate Corpurile de Armată 5 și, pe urmă, 4, din Basarabia. Din decembrie 1852, au început pregătirile pentru plecarea personalului ambasadei, de urgență, la Constantinopol. Împăratul Nikolai I l-a numit, personal, pe principele Aleksandr Menșikov ca șef al acestei misiuni, al cărui obiectiv era “aranjarea” finală a cazului Sfintelor Locuri.

Chiar înainte de a fi trimis ambasada, Împăratul a încercat să atragă, de partea sa, Anglia, fapt pentru care, a intrat în negocieri personale, de trei ori, la Sankt-Petersburg (ianuarie-februarie 1853), cu ambasadorul britanic în Rusia, Sir Hamilton Seymour. În cel mai bun caz, țarul conta pe consimțământul Londrei de a sprijini Sankt-Petersburgul în această problemă, împotriva axei Paris – Constantinopol care s-a conturat; în cel mai rău caz – pe neutralitatea Albionului. Londra a preferat, mai întâi, să se abțină de la răspuns și, după o lună, a optat în favoarea Parisului (și, respectiv, a Constantinopolului), fără a informa Petersburgul despre decizia sa.

În ajunul expedierii lui A. Menșikov, cancelarul de stat K. Nesselrode a reiterat ambasadorului britanic Seymour că, în actuala criză, care poate fi, încă, soluționată prin negocieri, diplomația rusă trebuia să își consolideze pașii printr-o demostrație de forță. Acest lucru, potrivit contelui Nesselrode, a fost cauzat de “nevoia ca Poarta să-și îndeplinească strict obligațiile, referitor la Biserica Greacă și la Împărat”. Unicul scop al acestor eforturi – să fie anunțată reglementarea cazului Locurilor Sfinte.

Dacă apelăm la sursa primară – fondul de documente “Cancelaria MAE”, putem găsi un set întreg de manuscrise, în limba franceză, referitoare la “Misiunea lui Menșikov” (“La Mission de Menchikow”), cu instrucțiuni detaliate – generale și secrete, care reglementau, în mod amănunțit, toate detaliile diplomatice, toți pașii diplomatici ai ambasadorului extraordinar rus, chiar și ceea ce trebuia spus într-o discuție cu un nobil otoman sau cu altul, începând cu sultanul însuși.

Pe drumul dinspre Sankt-Petersburg, prințul Menșikov s-a oprit la Chișinău, pentru a inspecta Corpul 5 de armată; apoi, luându-l cu el pe șeful Statului Major al Flotei Mării Negre, viceamiralul Kornilov și pe șeful Statului Major al Corpului 5 de armată, generalul major Nepokoicitski (pentru însoțire și întreținerea comunicării operaționale cu unitățile de armată, cu Flota Maritimă și cu Sankt-Petersburg), s-a îndreptat spre Odessa și Sevastopol și, de acolo, pe calea mării – către Constantinopol.

Scopul misiunii lui Menșikov a fost rezolvarea a două chestiuni cu privire la problema Locurilor Sfinte. În primul rând, să negocieze restabilirea status quo-ului, consacrată de firmanul acordat grecilor. În același timp, pentru a nu pune Poarta într-o poziție dificilă în raport cu Franța, similară cu cea în care Poarta s-a văzut în relația cu Rusia, Sankt-Petersburgul a decis să nu insiste categoric asupra privării catolicilor de privilegiile pe care le-au câștigat recent. Dacă era imposibil să fie anulate unele sau altele dintre concesiile făcute catolicilor – se credea, la Sankt-Petersburg – Poarta ar trebui să le declare, oficial, cel puțin, în așa fel, încât să nu le dea aspectul triumfului Bisericii Catolice asupra Bisericii Ortodoxe și, de asemenea, să restabilească unele “recompense legale” pentru echilibru – care a fost încălcat, în detrimentul religiei ortodoxe.

În al doilea rând, să se elaboreze, pornind de la acest nou acord, un act formal, care să satisfacă Rusia afectată în demnitatea sa, pentru tot ceea ce s-a întâmplat și care să garanteze păstrarea drepturilor Ortodoxiei și inadmisibilitatea de a se îngrădi, de acum înainte, interesele sale. În acest scop, ambasadorul a fost însărcinat să convingă Poarta să încheie orice convenție (seneda) separată (deschisă sau secretă), care ar avea puterea unui tratat și ar asigura status quo-ul Bisericii Ortodoxe din Palestina.

În plus, în cazul în care sultanul ar avea nevoie de garanții împotriva amenințărilor din partea cabinetului francez, prințul Menșikov avea instrucțiuni pentru a-l invita să semneze o alianță defensivă secretă, care să nu impună alte obligații Turciei, care să depășească cadrul seneda.

În cazul în care cererile înaintate de Rusia ar fi fost respinse, ambasadorului i se cerea să prezinte “ultimele condiții” (ultimatum), dându-i Porții trei zile de reflecție, după care, să părăsească Constantinopolul, cu întregul personal al misiunii ruse.

La început, misiunea prințului Menșikov a fost încununată de succes. La insistențele din Sankt-Petersburg, sultanul l-a înlăturat, din postul de ministru de externe, pe Fuad Pașa, cu care ambasadorul rus nici nu s-a încumetat să aibă o întâlnire de protocol. În locul noului Reis-Effendi (ministru de externe – n.r.), sultanul Abdul Mejid l-a numit pe Rifaat Pașa, care se distingea prin opinii moderate. După ce a ținut cont de sugestiile ambasadorului imperial, sultanul a rezolvat rapid problema Locurilor Sfinte, în favoarea Rusiei, acordând Bisericii Ortodoxe, în aprilie 1853, toate privilegiile cerute de prințul Menshikov și aprobate prin două firmane speciale (întocmite aproape ad literam, în conformitate cu instrucțiunile cancelarului – n. autorului). Cu toate acestea, conținutul lor nu încălca nici obligațiile lui Abdul Majid față de Paris și ambele documente au fost primite, fără obiecții din partea francezilor.

Primul document vorbea despre necesitatea de a “completa” îndeplinirea firmanului încălcat din 1852, care, de fapt, anula toate concesiunile ulterioare primite de francezi. În cel de-al doilea, Abdul Majid poruncea ca cupola să fie reparată pe socoteala Porții, sub “cea mai înaltă protecție juridică. În cazul schimbării formei sale actuale, Patriarhul de la Ierusalim era autorizat să prezinte obiecțiile privind inadmisibilitatea acestui lucru.”

După ce a primit firmanele, ambasadorului rus nu-i rămânea decât să perfecteze un act de “voința sultanului”, prin încheierea unui sened “cu privire la afacerile religioase”, în care drepturile Rusiei de a patrona populația ortodoxă a Imperiului Otoman ar fi consacrate mai clar și mai specific decât în tratatele anterioare, în speță, în Pacea de la Kuchuk-Kaynardzhi, precum și de a exclude, în viitor, emiterea de noi firmane, care ar putea știrbi, câtuși de puțin, drepturile și privilegiile Bisericii Ortodoxe. Însă, în acest moment al negocierilor, o surpriză neplăcută îl aștepta pe ambasadorul rus: Poarta și-a anunțat, ferm și hotărât, refuzul de a încheia convenția (seneda) propusă. În ciuda concesiilor făcute de prințul Menșikov, Poarta, sub presiunea noilor ambasadori sosiți, în ajun, la Constantinopol – englezul Lord Redcliffe (Stratford Canning) și francezul Edmond de Lacour, nu a fost de acord să semneze nici o senedă și nici un proiect de notă – propus, în schimbul convenției, de către Sankt-Petersburg. Încercările ambasadorului rus, de a-l convinge pe sultan să accepte ultimele condiții, chiar până la extinderea termenului ultimatumului, nu au avut succes. După ce a pierdut orice speranță de soluționare a problemei, la 21 mai 1853, “Ambasadorul Imperial Extraordinar Rus, General-Adjutant Prințul Menșikov, a părăsit Constantinopolul, împreună cu toți membrii misiunii sale.”

În urma acestui fapt, încurajată de apariția escadrilei anglo-franceze, în apropiere de Dardanele, Poarta a respins ultimatumul Sankt-Petersburgului. Atunci, trupele rusești au ocupat Principatele Dunărene – Moldova și Țara Românească.

Relațiile agravate dintre Rusia și Imperiul Otoman, la acea vreme, erau aproape soluționate prin acțiunile conciliante ale puterilor europene: la 31 iulie 1853, reprezentanții Marii Britanii, Franței, Prusiei și Austriei au adoptat, la Viena, o notă, combinând părți din proiectele propuse de Sankt-Petersburg și Constantinopol. Guvernul rus a acceptat nota de la Viena, cu condiția să nu se efectueze modificări în aceasta. Cu toate acestea, Poarta a cerut introducerea unor modificări, în notă.

Rezultatul pașnic a fost îngreunat, și mai mult, de faptul că nota memorială a contelui Nesselrode, transmisă guvernelor străine, în această privință, a fost înțeleasă în Occident ca o confirmare a pretențiilor și a planurilor ostile din partea Rusiei. Negocierile Împăratului Nikolai I cu Împăratul austriac Franz Joseph, de la Olmütz (26–28 septembrie 1853) și cu regele prusac Frederic William IV, de la Varșovia (3 octombrie 1853), nu au îmbunătățit situația politică. Planul de reconciliere adoptat la Olmütz a fost respins de Franța și Marea Britanie. La sfârșitul lunii septembrie, au fost rupte relațiile diplomatice dintre Rusia și Turcia, după ce, la 28 septembrie 1853, Petersburgul a respins ultimatumul Constantinopolului, de a se retrage din Principatele Dunărene. La 4 octombrie 1853, Imperiul Otoman, obținând sprijinul Marii Britanii și al Franței, a declarat război Rusiei.

După distrugerea escadrilei turcești de la Sinope, de către vice-amiralul rus Nahimov (18 noiembrie 1853), escadrila franco-britanică a intrat în Marea Neagră (23 decembrie 1853). Ultimatumul prezentat de Marea Britanie și Franța, cu privire la retragerea trupelor rusești din Principatele Dunărene, a fost lăsat fără răspuns de către împăratul Nikolai I. Atunci, la 15 și, respectiv, la 16 martie 1854, puterile navale aliate i-au declarat război. În luna ianuarie a anului următor, li s-a alăturat Sardinia (26 ianuarie 1855). Austria și Prusia, salvate, până de curând, de “parada” revoluțiilor europene, de către Rusia, au respins propunerea împăratului Nikolai I de a semna un protocol de neutralitate. Neparticipând la război, Austria a sprijinit cererile puterilor navale. Curând după ruperea relațiilor ei cu Rusia, Austria s-a adresat Rusiei cu o cerere de a părăsi Principatele Dunărene. Răspunsul din Petersburg (17 iunie 1854) a fost evaziv. Dar, după aceea, din considerente strategice, trupele rusești au plecat din Principate. Plecarea lor din Principate a schimbat radical situația politică: Rusia priva, astfel, puterile navale de un motiv pentru a o ataca, deoarece, agresiunea însăși împotriva Imperiului Otoman a fost eliminată, iar războiul ar fi devenit defensiv, pentru Rusia. Cu toate acestea, mașina ideologică și politico-militară occidentală a intrat pe turație maximă împotriva „agresorului” și nicio concesie din partea Sankt-Petersburg-ului nu a putut s-o oprească. Țarul a preferat războiul, în locul capitulării fără luptă …

Provocată de Franța, cu “binecuvântarea” Vaticanului, o dispută aparent pur religioasă, între clerul catolic și cel grecesc, în jurul Locurilor Sfinte creștine din Palestina, a dobândit imediat o conotație politică. Era evident din start. Nu degeaba britanicii, nefiind implicați în dispută nici măcar indirect, încă în 1850, au văzut imediat pericolul de a o transforma într-o luptă pentru influență în Est, între Franța și Rusia, care, la acea vreme, erau la fel de antipatice pentru Marea Britanie. Până la stabilirea ambasadei lui Menșikov la Constantinopol (sfârșitul lui februarie 1853 – n.r.), Londra a încercat să mențină o linie echilibrată și echidistantă (față de Franța și de Rusia). Datorită “sfaturilor prietenoase” și neutralității declarate, diplomația britanică a reușit să-și țină mâna pe pulsul părților aflate în conflict; apoi, să obțină acces direct la Poartă și Divan, iar, în etapa finală a stabilirii misiunii diplomatice extraordinare a lui Menșikov, la Constantinopol, să acționeze ca mediator, consilier și chiar participant din culise, la negocierile Porții cu Sankt-Petersburgul.

Pretențiile Franței pentru Locurile Sfinte din Palestina, în 1850, nu au devenit o surpriză pentru Sankt-Petersburg, care a văzut în ele, imediat, dorința lui Louis Napoleon de a le folosi pentru rezolvarea problemelor sale de politică internă și externă – o încercare de a se prezenta drept “păzitor al lucrurilor sfinte din întreaga lume catolică”, împotriva încercărilor clerului grecesc de a ”știrbi” drepturile Bisericii Latine din Orient. În aceste demersuri, împăratul rus vedea amenințarea răspândirii ideilor revoluționare dăunătoare care zguduiau întreaga Europă și regimurile ei monarhice, deja, de câțiva ani. După ce a stins flăcările revoluțiilor europene de la granițele de vest ale marelui său imperiu, Nikolai I nu a putut permite ca pretențiile catolicilor să se extindă la “sfânta sfintelor” a Bisericii Ortodoxe de Est, “mama Bisericilor” – Ierusalimul. Trebuie avut în vedere faptul că Nikolai I, considerat, în mod oficial, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, lua în serios problema patronajului Bisericii Ortodoxe din Orient, bazat pe doctrina religioasă și politica oficială a “celei de-a treia Romă”, apărată de Rusia, după căderea Imperiului Bizantin (1453 ). Sub cel mai înalt patronaj al său, Patriarhatelor Apostolice din Răsărit – cel al Constantinopolului (Ecumenic), cel al Alexandriei, cel al Antiohiei și cel al Ierusalimului – li se acorda sprijin politic și material.

Evident, fiind prinsă în disputa cu privire la Locurile Sfinte, Rusia a început să se comporte extrem de imprudent, punându-și interesele naționale și rolul său din Sud-Estul Europei sub amenințare. Responsabilitatea pentru acest lucru revenea, în mare măsură, diplomației ruse, care nu a reușit să evalueze corect situația internațională recent emergentă și polarizarea forțelor puterilor europene.

Subestimarea, de către Sankt-Petersburg, a manevrelor diplomatice ale Porții, a condus, mai întâi, la formarea “duetului” otomano-francez, care a dezacordat, în mod definitiv, “concertul” european al Sfintei Alianțe și la închegarea unui nou bloc militar, împotriva membrului său principal, Rusia. În plus, rapoartele și depeșele trimisilor ruși, în special cele din capitalele europene, conțineau informații care, uneori, nu reflectau situația reală și evoluția pozițiilor țărilor de reședință față de cazul Locurilor Sfinte, ceea ce, în final, a dezorientat Sankt-Petersburgul în identificarea posibililor aliați și adversari. Drept dovadă a acestui fapt, a fost orientarea eronată a lui Nikolai I spre Londra, ca un partener posibil sau cel puțin un observator neutru – chiar până la începutul anului 1853, când axa “Paris – Constantinopol” a fost, deja, definitiv constituită.

Diplomația țaristă s-a caracterizat, de asemenea, prin abordare directă și deschidere excesivă în prezentarea planurilor sale politice, inclusiv a celor cu caracter strategic. Citirea cu voce tare, de către cancelar (ministrul de externe – n.r.), a rapoartelor secrete ale diplomaților săi, în fața ambasadorilor europeni acreditați la Sankt-Petersburg, “pentru a întreține intimitatea și confidențialitatea contactelor”, priva, de fapt, Sankt-Petersburgul de posibilitatea de a acționa în secret, ascuns și pe neașteptate, în relațiile cu capitalele europene. Pe de altă parte, în timpul misiunii extraordinare a prințului Menșikov, ambasadorii Marii Britanii și cei ai Franței primeau prompt, de la Poartă, rapoarte detaliate despre conținutul convorbirilor sale cu ambasadorul rus și documentele propuse pentru semnare, care deveneau, adesea, cunoscute mai devreme la Londra și la Paris, decât la Sankt-Petersburg.

În ajunul trimiterii misiunii lui Menșikov la Constantinopol, demnitarii Curții îi propuneau împăratului Nikolai I mai multe opțiuni pentru soluționarea litigiului privind Locurile Sfinte. Șeful Ministerului de externe, de exemplu, propunea limitarea acțiunilor Rusiei doar la o demonstrație de forță în fața Porții, fără a transforma problema într-un conflict cu capitalele occidentale. Au mai fost, de asemenea, cei care considerau că este posibilă soluționarea problemei cu pace și cu “aur”, prin mituirea vizirilor influenți ai Divanului și ai Porții, așa cum proceda Parisul, în opinia lor. Reprezentanții Ministerului de Război propuneau proclamarea independenței popoarelor creștine din Balcani, înrobite de către otomani și cucerirea, prin asalt, a Constantinopolului. Cu toate acestea, în cele din urmă, “eternul cancelar”, K.V. Nesselrode, a reușit să-l convingă pe împărat să acționeze în strictă conformitate cu “principiile de legitimitate” europene, în cadrul Sfintei Alianțe, care, începând din 1815, ținea mâinile Rusiei legate, în Occident și în Est.

În Imperiul Rus, mecanismul de luare și executare a deciziilor diplomatice, în cazul Locurilor Sfinte, era destul de simplu: împăratul – cancelarul de stat – ambasadorul (trimisul) – consulul general (consul), ceea ce excludea prezența și luarea în calcul a punctului de vedere opus, conferind deciziilor un caracter destul de unilateral. Dacă adăugăm, la aceasta, inexactitatea evaluărilor și analizei pozițiilor tuturor părților implicate în dispută, care avea loc într-o serie de depeșe ale ambasadelor trimise din Paris și din Londra, atunci, la ”ieșire”, probabilitatea greșelii, în deciziile luate la Sankt-Petersburg, era destul de mare.

Pe de altă parte, în Europa de Vest, problema Locurilor Sfinte, în contextul unei puternice campanii, de trei ani, în presă, a continuat să fie subiectul unor dezbateri aprinse – atât în cercurile guvernamentale, cât și în rândurile opoziției politice. Ca urmare a unei spălări deliberate a creierelor publicului occidental, precum și prin denaturarea deliberată a faptelor și chiar jonglarea cu ele, guvernelor Londrei și ale Parisului nu le era greu să obțină sprijinul necesar pentru a declara război Sankt-Petersburgului. În timp ce, în Rusia, cazul Locurilor Sfinte – în ajunul, în perioada de desfășurare a lui și chiar după Războiul Crimeii – rămânea puțin cunoscut și de neînțeles pentru majoritatea societății rusești. Guvernul rus pierdea campania informațională și de propagandă, de la bun început.

Greșelile diplomatice, pierderea de aliați, aroganța excesivă, înzestrarea tehnico-militară deficitară, lipsa drumurilor și a altor mijloace de comunicare necesare au condus la situația în care, în ciuda eforturilor eroice ale armatei, Rusia a suferit o înfrângere zdrobitoare în Războiul Crimeii. În același timp, curajul și vitejia soldaților ruși, inclusiv în timpul asediului Sevastopolului, care s-a încheiat în august 1855, au epuizat forțele aliaților, care nu au vrut să riște pentru a mai întreprinde acțiuni ofensive active pe frontul Crimeii. Ambele părți implicate în război au început să vorbească despre pacea care a fost, deja, încheiată la Paris, după moartea lui Nikolai I (18/30 februarie 1855), în martie 1856, în condiții nefavorabile Rusiei.

Este semnificativ faptul că, după încheierea războiului, mulți din societatea rusă, în special, cei din cercurile bisericești și slavofile, vedeau în “războiul pentru Locurile Sfinte” trăsăturile simbolice ale “cruciadei” puterilor occidentale, din noua eră, cu vectorul religios îndreptat (precum în urmă cu multe secole) în direcția Palestinei, iar cu cel politic – împotriva Rusiei, cu scopul de a-i submina influența dominantă asupra celor zece milioane de creștini din Imperiul Otoman. Singura diferență care sărea în ochi era faptul că, pentru prima dată în istorie, ”francii” și ”saracenii”, unindu-și eforturile, luptau ca front unit împotriva celei de-a ”Treia Rome”, care nu a luat parte niciodată la cruciade.

Rusia a tras învățăminte din înfrângerea în Războiul Oriental. Principalele obiective ale politicii ruse au fost formulate de noul ministru al Afacerilor Externe, prințul Gorciakov, într-o circulară, adresată reprezentanților săi de la curțile statelor străine, din 21 august (2 septembrie), 1856. Documentul vorbea despre intenția Sankt-Petersburgului de a trăi în “acord bun cu toate guvernele”, despre libertatea de acțiune a guvernului rus, în raport cu sistemul de la Viena – care, de mai bine de un sfert de secol, a menținut pacea în Europa și care a fost încălcat fără nicio vină a Rusiei, despre decizia de a se concentra mai mult, nu asupra treburilor externe, ci asupra celor interne ale țării. În același timp, documentul conținea o frază cheie care sugera neliniștea și îngrijorarea internă a curților europene: “Se adresează Rusiei, cu reproșul că se înstrăinează și păstrează tăcere în momentul în care se fac lucruri nedrepte și injuste: «La Russie boude, dit-on. La Russie ne boude pas. La Russie se recueille» («Se spune că Rusia păstrează tăcere. Rusia nu păstrează tăcere. Rusia se concentrează»). Datorită acestei “concentrări interne” și a avansului activ – religios și politic – ulterior, către Est, la mai puțin de jumătate de secol după acest război, în Țara Sfântă a apărut “Palestina Rusă”, a cărei cea mai mare parte a supraviețuit până în zilele noastre.

În același timp, încercările de a încălca starea de lucruri care a existat în Locurile Sfinte nu s-au oprit nici după Războiul Oriental.