“Dictatul” de la München: complicitatea Poloniei și poziția Bucureștiului

Conferința de la München de la 29 septembrie 1938 și acordul semnat a doua zi de liderii din Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, au devenit un preludiul la cel de-al Doilea Război Mondial, oferindu-i agresorului libertatea de acțiune și excluzând în această etapă formarea unei coaliții unite antihitleriste.

Polonia a adus contribuția sa la divizarea Cehoslovaciei, ce a avut loc atunci și la lichidarea ulterioară a acesteia ca stat independent. Ea a jucat aici un rol nicidecum mai puțin rușinos, și chiar unul mai rușinos decât Marea Britanie și Franța, în speranța de a „profita“ în detrimentul vecinului mai slab și să capteze o parte a teritoriului Republicii Cehoslovace (RCS). Cu toate acestea, participarea poloneză nu s-a limitat numai cu aceasta.

Documentele din arhivele Ministerului de Externe din Rusia demonstrează în mod convingător că, în multe privințe, anume poziția Poloniei a devenit acel factor care a fost cauza succesului afacerii de la München, care a forțat Cehoslovacia să capituleze sub presiunea puterilor occidentale. Acest lucru este evidențiat, în special, și de corespondența operativă a reprezentanței plenipotențiare sovietice de la Praga. Reprezentantul Plenipotențiar al URSS S.S. Aleksandrovsky, care a menținut contacte permanente cu Președintele Republicii Cehoslovace E.Beneš, dispunea de informații complete despre meandrele crizei cehoslovace.

***

La 20 septembrie 1938, conform rezultatelor negocierilor lui Hitler cu reprezentanții maghiari și polonezi, s-a ajuns la un acord privind acțiunile comune ale acestor țări. De comun acord, Cehoslovaciei i-au prezentat revendicările teritorialeale Germania (Domeniul Sudety și câteva alte regiuni), Polonia (regiuni din Silezia, și în primul rând, regiunea Těšín) și Ungaria (regiunile sudice ale Slovaciei și Ucraina Subcarpatică). Reich-ul III a acționat drept o forță de șoc, considerând Cehoslovacia ca o rampă de lansare pentru extinderea sa. Varșovia și Budapesta au urmat cursul german, iar polonezii "i-au asistat" în mod activ pe naziști.

După încheierea, în 1934, pactului de non-agresiune (despre neaplicarea forței) polono-german, și până la începutul lui 1939, Varșovia s‑a axat pe colaborarea strânsă cu Berlinul, care viza subminarea politicii de securitate colectivă în Europa, efectuată de Uniunea Sovietică. În primul rând, aceasta se referea la acordurile încheiate de URSS în 1935 privind asistența reciprocă cu Franța și Cehoslovacia.

Asistența sovietică a fost condiționată de respectarea obligațiilor similare de către Franța, dar acest stat, urmând exemplul Marii Britanii, a optat pentru „pacificarea“ agresorilor fasciști și era gata să le aducă drept sacrificiu Cehoslovacia (așa cum sa întâmplat deja cu Etiopia, Spania și Austria). Esența "pacificării" a fost să slăbească presiunea Germaniei asupra Occidentului cu prețul unui rând de anumite concesii și să îndrepte aspirațiile sale expansioniste spre Est. Spre sfârșitul lunii septembrie 1938 a devenit în mod definitiv clar că Parisul a părăsit Praga în voia soartei. Cu toate acestea, URSS declara (atât public cât și în corespondență operativă) că era gata să o sprijine în mod unilateral.

În mod inevitabil, a apărut problema condițiilor practice de acordare a asistenței. Având în vedere faptul că Uniunea Sovietică și Cehoslovacia nu aveau frontieră comună, era necesară trecerea unităților Armatei Roșii prin Polonia sau România. Varșovia, care considera URSS-ul drept principalul său dușman, a exclus o astfel de opțiune. În același timp, așa cum a menționat în mod repetat Beneš în conversațiile cu Aleksandrovsky, au existat șanse să se ajungă la un acord cu Bucureștiul. Președintele s-a referit la aliniatele 16 și 17 din Statutul Ligii Națiunilor, care permiteau dreptul de trecere pentru a asista un membru al acestei organizații care a fost atacat.

La mijlocul lunii mai 1938, liderul Partidului Comunist din Cehoslovacia K.Gottwald, însărcinat de partea sovietică, l-a informat pe președintele Republicii Cehoslovace E. Beneš: „Uniunea Sovietică este gata să acorde ajutor militar Cehoslovaciei chiar și fără Franța, cu condiția că însăși Cehoslovacia va opune rezistență faţă de agresor, și o să ceară ajutor sovietic; asistența va fi acordată şi în cazul în care Polonia lui Beck sau România boierilor ar refuza să permită trecerea trupelor sovietice."

La 30 mai 1938, regele României Carol II i-a comunicat lui E. Beneš, că "România va rămâne în afara conflictului dintre Cehoslovacia și Germania".

Beneš se plângea de "constrângerea incredibilă" a Marii Britanii și de "presiunea frenetică anglo-franceză ". Cu toate acestea, până în ultima clipă, el a fost determinat să apere independența cehoslovacă cu forța în speranța asistenței sovietice. Pe 30 septembrie, la ora cinci seara, după ce la Praga a sosit vestea despre afacerea de la München, reprezentantul plenipotenţiar transmitea la Moscova: „Beneš solicită ca următoarea întrebare să fie pusă față de guvernul URSS. Marile puteri, chiar fără să întrebe Cehoslovacia, au sacrificat-o în mod ruşinos Germaniei în favoarea propriilor lor interese. Decizia finală a formalităților îi este acordată Cehoslovaciei. Acest lucru înseamnă că ea se confruntă cu o alegere - fie de a începe un război cu Germania, având împotriva sa Anglia și Franța, cel puțin în ceea ce privește relaţiile guvernelor acestora, care, de asemenea, prelucrează opinia publică, portretizând Cehoslovacia ca o cauza a războiului, sau să capituleze faţă de agresor. ...Beneš doreşte să cunoască atitudinea URSS față de aceste două posibilități, și anume față de lupta ce va urma sau față de capitulare. El trebuie să știe acest lucru cât mai curând posibil și a cerut să i se răspundă la orele 6-7 seara, ora Pragăi, adică orele Moscovei 8-9”.

Uniunea Sovietică nu a avut timp să răspundă cererii. Patruzeci și cinci de minute mai târziu, al doilea cifru a sosit la Centru, în care Aleksandrovsky informa despre decizia Pragăi de a accepta condiţiile de la München. "Beneš nu mai insistă să primească răspuns la ultima sa zbucnire, pentru că guvernul a luat deja decizia să accepte toate condițiile. Ocuparea Domeniul Sudety de trupele germane va începe mâine dimineață."

Ce s-a întâmplat? Ce a cauzat o astfel de respingere bruscă a posibilității de rezistență? Motivul s-a aflat în curând. Împreună cu naziștii, Polonia și-a declarat intenția de a ataca Cehoslovacia. Conform estimărilor Statului Major General al Republicii Cehoslovace aceasta poziţiona republica într-o poziție extrem de vulnerabilă și o lipsea de posibilitatea de a se apăra în mod eficient și de a rezista până la sosirea ajutorului sovietic.

Încă la 1 mai 1938, Aleksandrovsky raporta la centru: „...сât polonezii, atât și germanii iau măsuri pentru a menţine Cehoslovacia într-o stare constantă de anxietate.“ Și la Praga, și la Moscova, ceva timp s-a mai sperat că influența moderatoare asupra polonezilor o va exercita Franța, având în vedere că Parisul și Varșovia erau legate printr-un acord de alianţă din 1921. Pe 5 iunie, reprezentanţa plenipotenţiară sovietică din Paris a primit însărcinare din partea lui M.M.Litvinov, Comisar al Poporului pentru afaceri externe, să se adreseze cu o solicitare Ministerului francez al Afacerilor Externe: „Polonia nu ascunde intențiile sale de a folosi posibila înaintare a Germaniei asupra Cehoslovaciei pentru a acapara în favoarea sa a unei părţi din teritoriul cehoslovac. O astfel de intervenție din partea Poloniei va fi o asistență directă pentru Germania și o ofensivă comună, împreună cu ea, împotriva Cehoslovaciei. Ne-ar dori să știm în avans, în cazul deciziei noastre de a împiedica intervenția Poloniei, oare Franța se va considera, în acest caz, un aliat al Poloniei în ceea ce privește Tratatul de alianță franco-polonez. Nu am nici o teama de penetrare în presă a zvonurilor despre demersul nostru, care, în sine, poate descuraja oarecum Polonia de a-și îndeplini intențiile agresive. ...Menționați că efectuaţi cererea în numele guvernului."

La solicitare a răspuns secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe de la Paris, A. Leger: "Polonia a declarat oficial neutralitatea sa. Dacă Polonia ar fi atacat totuşi Cehoslovacia, tratatul franco-polonez ar înceta să funcționeze." În ciuda promptitudinii răspunsului (primit la 6 iunie), conducerea sovietică punea la îndoială sinceritatea francezilor, care și-au pus mizele asupra politicii de "calmare".

Pe 3 septembrie Reprezentantul Plenipotențiar sovietic la Praga, S.S.Aleksandrovsky raporta: „Beneš a menționat că el a spus cândva lui Litvinov și Titulescu^[1], că acordul cu România pentru trecerea Armatei Roșii prin teritoriul său există deja sub forma rezoluției corespunzătoare a statutului Ligii Națiunilor, la care sunt membre toate cele trei țări în cauză". Pe 19 septembrie Aleksandrovsky a informat Centrul despre intenția lui Beneš, în cazul dacă Germania ar ataca să se adreseze imediat Consiliului Ligii Națiunilor cu solicitarea de a aduce în acțiune aliniatele 16 și 17.

După cum a telegrafiat pe 11 septembrie 1938 M.M. Litvinov de la Geneva, N.Petrescu-Comnen (ministrul român al Afacerilor Externe), potrivit lui G.Bonnet „a spus recent, de asemenea, reprezentantului diplomatic francez că România nu poate permte trecerea Armatei Roșii, dar în caz că avioanele sovietice vor zbura la mare înălțime asupra României, atunci ele nu vor fi observate. România în această chestiune este legată doar de obiecțiile Poloniei". Reprezentantul diplomatic al Republicii Cehoslovace în URSS Z.Fierlinger, căruia primul adjunct al Comisarului Poporului pentru afaceri externe din URSS V.P.Potemkin i-a făcut cunoscut mesajul lui M.M.Litvinov de la Geneva, a confirmat faptul că N.Petrescu-Comnen, referindu-se la trecerea Armatei Roșii prin teritoriul românesc, a repetat: „România, în principiu, nu ar refuza să treacă, în cazul în care Franța va fi pe partea Cehoslovaciei și, prin urmare, ar putea fi de așteptat ca Liga Națiunilor să condamne agresiunea Germaniei.“

Pe parcursul primăverii, verii și la începutul toamnei lui 1938, în Polonia s-au format unități militare de luptă pentru a invada Cehoslovacia. Informațiile despre aceasta au venit la Moscova și au fost trimise operativ la reprezentanța plenipotențiară din Praga pentru a fi transferate lui Beneš și guvernului cehoslovac. O telegramă codificată din data de 29 aprilie informa că „în Polonia sunt înarmați două mii de cehoslovaci[2], despre ordinul dat unităților motorizate să pregătească divizii, concentrându-le în vecinătatea Cracoviei.“

Pe 22 septembrie, Polonia a cerut ca Cehoslovacia "să rezolve imediat problema minorităților poloneze". În aceeași zi, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace a cerut să fie transmis la Moscova că „Polonia își concentrează de-a lungul frontierei cu Cehoslovacia trupe în stare de campanie militară.“

Pe 23 septembrie 1938 M.M. Litvinov a declarat la Liga Națiunilor: „Guvernul sovietic nu caută pretexte să se eschiveze de la obligațiile sale, și a răspuns Pragăi că, în cazul ajutorului Franței, în condițiile menționate de Guvernul cehoslovac, va intra în vigoare Pactul sovieto-cehoslovac“.

În cele mai tensionate ore din 30 septembrie, când de decizia președintelui și a guvernului depindea soarta națiunii, Comandamentul armatei cehoslovace a declarat: intervenția militară poloneză subminează complet apărarea națională. Aleksandrovsky a aflat că Guvernul a solicitat opinia Statului Major General, „oare poate și pentru cât timp“ Cehoslovacia să reziste „atacului simultan a Germaniei, Poloniei și a Ungariei.“ Răspunsul a fost unul dezamăgitor: "nu poate și va fi distrusă într-un timp scurt. Împotriva unei singure Germanii, chiar și fără ajutorul nimănui, armata poate rezista mult timp, bazându-se pe cele trei linii de fortificații. Dar frontiera cu Polonia și Ungaria nu este consolidată. Cu participarea lor la război, frontul se va întinde la trei și jumătate de mii de kilometri."

Guvernul a întrebat dacă, în acest caz, armata cehoslovacă ar putea să reziste până când va veni ajutorul sovietic. „Răspunsul Cartierului general era: URSS poate să acorde ajutor aviatic peste două sau trei zile, dar această asistență este limitată de starea aerodromurilor cehoslovace, de rezervele de combustibil, muniție. Ceea ce poate din punct de vedere tehnic să intreprindă Cehoslovacia, nu va juca un rol semnificativ în război cu trei vecini simultan." În ceea ce privește ajutorul prin intermediul forțelor terestre, Statul Major a răspuns că, dacă România va acorda trecere pentru Armata Roșie, ea poate oferi un ajutor semnificativ deja în trei sau patru săptămâni, în cazul în care „nu va acorda trecere pentru Armata Roșie, și aceea se va mișca luptând, ea va ajunge, probabil, doar după înfrângerea și distrugerea completă a armatei cehoslovace".

Invazia corpului expediționar polonez se pregătea pentru noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie, și Varșovia intenționa să impună responsabilitatea pentru acesta asupra Pragăi ca „agresor“. În acest scop, agenția de telegraf poloneză a răspândit informații despre „incidentul“ la frontiera polono-cehoslovacă, în cursul căreia cehii i-ar fi „împușcat pe polonezi.“ Ulterior, Polonia însăși va deveni victima unui astfel de comportament de provocare, atunci când în noaptea spre 1 septembrie 1939, germanii vor organiza „atacul polonezilor“ (militari SS îmbrăcați în uniforme militare poloneze), la un post de radio din Gleiwitz, ce va servi drept pretext pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

La unsprezece și jumătate, în noaptea de 30 septembrie, reprezentantul diplomatic polonez s-a prezentat la ministrului afacerilor externe, cu o notă care cerea să i se transfere Poloniei regiuni din Silezia (Frishtadt, Teschen, Jablunkov). Pe harta atașată la notă, ele au fost împărțite în trei zone. Prima se transfera în 24 de ore, cea de-a doua - în următoarele 24 de ore, iar cea de-a treia - în șase zile. A fost marcat încă un alt teritoriu, la care râvneau polonezii și unde ei insistau să organizeze un plebiscit, dar fără control internațional, care a fost respins categoric.

Nu a fost dat suficient timp pentru a răspunde, doar până la orele 12.00, pe 1 octombrie. Începutul transferului de teritorii incluse în prima zonă se preconiza în același timp. Nota mai și conținea o „expresie foarte jignitoare: în legătură cu mai multe circumstanțe, și de asemenea, cu faptul că polpra[3] nu mai poate să aibă încredere în declarațiile făcute în numele Republicii Cehoslovace, este clar că acesta trebuie să se simtă obligat să ia propriile măsuri pentru a pune în aplicare promisiunile cehoslovace.“

Ultimatumul polonez depășea limitele Acordului de la München, conform căreia pentru „soluționarea problemei poloneze și ungare“ reveneau trei luni, iar în cazul în care nu s-ar fi ajuns la o astfel de reglementare, era prevăzută în continuare o discuție de către Germania, Italia, Marea Britanie și Franța.

În după-amiaza zilei de 1 octombrie, Aleksandrovsky a primit confirmarea de la cancelaria prezidențială că "guvernul a capitulat față de ultimatul polonez". Beneš a fost forțat să fie de acord cu această decizie.

La 3 octombrie, după ce s-a prezentat în auduență la ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace, K. Krofta, plenipotențiarul a găsit la el o delegație din regiunea Teshin. Ministrul era rugat să găsească o modalitate de a "reține Polonia de la o altă ofensivă, deoarece ea ocupă deja o zonă în care sunt 80 de mii de polonezi și 125 de mii de cehi. ...Sunt amenințate Moravska Ostrava, regiunea sa carboniferă, intreprinderile din Vitkovice. Aceasta este una dintre cele mai mari conglomerații economice din întreaga țară. Anglia și Franța trădează în mod josnic și aici, în special Franța".

Liderul social-democraților cehoslovaci, deputatul Parlamentului Hamil într-o discuție cu Aleksandrovsky, a declarat că "greșeala sovieto-cehă a fost că ei nu au văzut în Polonia ‚cheia situației’ ".

Ironia istorică a fost că guvernul polonez, care se plângea în mod tradițional de marile puteri care au divizat țara sa, a acționat acum ca un mic animal de pradă, așa cum a fost definit de Churchill, hiena, care "cu lăcomie a luat parte la tâlhărie și distrugerea statului cehoslovac".

Devenind unul dintre beneficiarii Acordului de la München, Varșovia dezvolta planuri de continuare a expansiunii, având în vedere Lituania și teritorii din Ucraina. La 26 ianuarie 1939, ministrul polonez al Afacerilor Externe, J. Beck, i-a declarat șefului Ministerului de Externe al Germaniei, I.Ribbentrop, că "Polonia pretinde la Marea Ucraină și la accesul la Marea Neagră". Anterior, se remarca în raportul celui de-al doilea departament al Statului Major General al Armatei poloneze: "Dezmembrarea Rusiei stă la baza politicii poloneze în Orient... Scopul principal este să sleiască de puteri și să distrugă Rusia".

Liderii polonezi au realizat prea târziu că principala amenințare pentru țara lor nu se afla în Est. Politica pe care au urmat-o, nu a adus Varșoviei rezultatul dorit. Ea nu a reușit să păstreze teritoriile capturate, nu și-a consolidat influența internațională, ci doar a apropiat începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Poate că tragedia Poloniei din septembrie 1939 nu s-ar fi întâmplat dacă Cehoslovacia, trădată de aliații occidentali, nu ar fi căzut cu un an mai devreme.

Bazat pe materialele

arhivelor MAE al Federației Ruse

[1] N.Titulescu – ministrul român al afacerilor externe (1927-1928, 1932-1936).

[2] În mod evident, cetățeni ai Republicii Cehoslovace de origine polonă.

[3] Adică guvernul polonez. Prescurtare caracteristică pentru telegramele codificate din acel timp (polpra, cheșpra).