DECIZIE PRIVIND RETRAGEREA ROMÂNIEI DIN BLOCUL FASCIST (1943 - septembrie 1944)

Oferim atenției dumneavoastră extrase din publicarea expertului rus pe temele istoriei contemporane a României și a țărilor Europei de Est, doctor în științele istorice, T.A. Pokivailova, dedicată problemei retragerii României din blocul fascist.

După Bătălia de la Kursk (5 iulie - 23 august 1943), care a cauzat momentul radical de schimbare a situației în circumstanțele războiului, inevitabilitatea zdrobirii blocului fascist și lipsa de perspectivă reală a participării României la război împotriva Uniunii Sovietice deveneau din ce în ce mai evidente. În aceste condiții, cercurile de guvernare ale României și opoziția română au conștieintizat faptul că doar o despărțire de Germania hitleristă și ieșirea din război ar putea salva România de catastrofa iminentă. Varianta cea mai preferabilă pentru ei putea fi încheierea unei păci separate cu Marea Britanie și SUA. Păstrând alianța cu Germania hitleristă, ei au început să caute modalități de negociere cu britanicii și americanii. Fără ca Hitler să știe, membrii cabinetului premierului român Ion Antonescu au încercat să negocieze cu Occidentul. În această direcție, eforturi speciale a depus ministrul afacerilor externe și vicepremierul Mihai Antonescu. Primele cauze de referință le-a efectuat diplomația română la Madrid și Lisabona, la începutul anului 1943. După sosirea sa în Spania, în primăvara anului 1943, ambasadorul român N. G. Dumitrescu, în cadrul întrevederii cu ambasadorii Argentinei, Franței, Portugaliei, Finlandei și Turciei, a declarat: "România s-a săturat de război" și "și-ar dori pace și se îndoiește că Germania va câștiga războiul" . 
În martie 1943, deja după Stalingrad, când căutarile unei ieșiri din război de către România au devenit mai intense, guvernul britanic l-a informat pe Comisarul Poporului al afacerilor externe sovietic, V.M. Molotov, despre propunerea liderilor opoziției române de a trimite o delegație la Londra pentru a începe negocieri preliminare dedicate posibilitătii și condițiilor retragerii României din război. La 20 martie 1943, lui A. Iden (ministrului britanic de externe) i-a fost trimisă o scrisoare semnată de V.M. Molotov, care spunea: „Guvernul sovietic consideră că trebuie menținut contactul cu grupul Maniu ca unul care reprezintă singura forță de opoziție mai mult sau mai puțin serioasă în România. Este o posibilitate reală ca în timpul negocierilor să apară o bază de cooperare între grupul Maniu și reprezentanții noștri." 
Potrivit documentelor, nu numai I. Maniu a fost implicat în sondajul întreprins de români, ci și însuși mareșalul Ion Antonescu. În mai 1943, M. Antonescu, cu acordul lui I. Antonescu, l-a numit ambasador al României în Turcia pe A. Crețeanu, una dintre personalitățile proeminente ale opoziției, care a avut legături strânse personale cu liderul ei, I. Maniu. A. Crețeanu a început să stabilească în mod activ legături cu diplomați britanici și americani care se aflau la Ankara, încercând să înceapă negocierile cu privire la retragerea României din război. Politicienii români erau interesați în primul rând de condițiile de caputulare, întrucât ei își dădeau seama că problema Basarabiei va fi soluționată fără echivoc în favoarea URSS. Acest lucru a fost conștientizat și la Kremlin. Așa că, într-o notă din 7 iunie 1943 adresată britanicilor era menționat că: „Guvernul sovietic nu consideră drept una pe deplin întemeiată așa-numita decizie pronunțată la 30 august 1940, sub dictatul Germaniei, care a dat Ungariei Transilvania de Nord” . Adică, partea sovietică a dat de înțeles că hotărârea de arbitraj din 30 august 1940 ar putea fi revizuită. Cu toate acestea, inițial, britanicii nu au informat Bucureștiul despre această afirmație a guvernului sovietic, care a fost de foarte mare importanță pentru români. 
La 14 octombrie 1943, ambasadorul britanic la Moscova Archibald Clark Kerr l-a informat pe V.M. Molotov despre întâlnirea de la Ankara a atașatului militar britanic cu atașatul militar român, care în numele lui I. Antonescu a făcut o declarație privind disponibilitatea României de a coopera cu forțele armate ale Angliei și ale Statelor Unite în cazul invaziei lor în Balcani. Implicarea conducerii oficiale a României în negocieri este confirmată de informațiile de la Ambasada Marii Britanii la Lisabona potrivit cărora ministrul de externe al României „a acceptat, în principiu, capitularea necondiționată”, dar, de asemenea este îngrijorat ca informațiile despre aceasta să nu prezinte scurgeri până când „forțele aliate se vor situa la o distanță de impact de la frontiera României." Ministrul afacerilor externe s-a arătat interesat, în primul rând, de problema viitoarelor frontiere ale României: „Care vor fi granițele și oare a fost această problemă discutată la Conferința de la Teheran?” . 
Cu toate acestea, la începutul anului 1944, Stockholm și Cairo au devenit principalele centre de negociere. Deoarece puterile occidentale au insistat ca negocierile să fie purtate cu participarea Uniunii Sovietice, atât reprezentanții cercurilor de givernare din România, cât și opoziției române au început să caute contacte cu guvernul sovietic. La sfârșitul anului 1943, ambasadorul României în Suedia F.Nanu, la solicitarea guvernului său, a încercat să intre în negocieri cu guvernul sovietic cu privire la condițiile retragerii României din război. Tot acolo, la instrucțiunile și cu mandatul opoziției, G. Duca, fiul fostului premier al guvernului liberal, ucis de legionari în 1933, a intreprins de asemenea contacte cu ambasada sovietică. La rândul său, liderul opoziției române, Iuliu Maniu, și fostul premier al guvernului român, liderul grupării care s-a despărțit de Partidul Național Liberal, G. Tatarescu, s-au adresat cu o rugăminte către E. Beneš (președintele Republicii Cehoslovace în exil), care la acea vreme se afla în emigrare la Londra, să preia misiunea de mediere în negocierile cu Uniunea Sovietică privind retragerea României din război. 
La 4 ianuarie 1944, consilierului ambasadei sovietice din Suedia Semenov i a fost înmânată declarația lui F.Nanu. Guvernul român și opoziția erau interesate în primul rînd de viitoarele frontiere ale României, adică de apartenența teritorială a Transilvaniei. Deja în februarie 1944, trimisul român la Stockholm F.Nanu informa guvernul român că „Moscova este de acord să respecte suveranitatea și independența României și să ofere asistență în eliberarea Transilvaniei dacă guvernul rupe cu Germania și va putea organiza rezistență împotriva ei”. Cu toate acestea, din moment ce nu existau prea mari speranțe în această privință, legate de guvernul român, Moscova a decis să treacă la negocieri cu opoziția . 
Pe 13 martie 1944, prințul Barbu Știrbey a ajuns la Cairo, cu misiunea de a negocia în numele opoziției. Această călătorie a fost convenită cu ministrul afacerilor externe al României, M. Antonescu. Bucureștiul spera ca opoziția va reuși să obțină condiții mai favorabile pentru un armistițiu cu aliații decât cercurile oficiale ale României . 
La 12 aprilie 1944, Reprezentatntul Plenipotențiar sovietic la Cairo N.V. Novikov i-a înmânat reprezentantului român Barbu Știrbey condițiile sovietice de armistițiu, convenite cu guvernele Angliei și SUA, care prevedeau: "1) Ruptura cu germanii și lupta comună a trupelor române și a trupelor aliate, inclusiv ale Armatei Roșii, împotriva germanilor, în scopul de a restaura independența și suveranitatea României. 
2) Restabilirea frontierei sovieto-române în conformitate cu Tratatul din 1940. 
3) Recuperarea daunelor cauzate Uniunii Sovietice prin acțiuni militare și ocuparea de către România a teritoriului sovietic. 
4) Reîntoarcerea tuturor prizonierilor de război și persoanelor în detenție, sovietici și aliați. 
5) Asigurarea posibilității pentru trupele sovietice, precum și pentru alte forțe militare aliate, de a se deplasa liber prin teritoriu în orice direcție, dacă situația militară o impune, iar guvernul român ar trebui să asiste aceasta în toate modurile posibile, cu mijloacele sale de comunicare, atât pe uscat și pe apă, cât și în aer. 
6) Consimțământul Guvernului sovietic pentru anularea Arbitrajului de la Viena pe tema Transilvaniei și asisitența la procesul eliberării Transilvaniei, astfel sau totalitatea Transilvaniei sau cea mai mare parte a acesteia să fie returnate României . Cu toate acestea, guvernul român și opoziția au tergiversat adoptarea termenilor armistițiului care le-au fost propuse, iar România a continuat să lupte de partea Germaniei hitleriste. 
La 29 mai 1944, ambasadorul României la Stockholm F.Nanu a transmis, în numele lui Mihai Antonescu, răspunsul Guvernului român la condițiile sovietice de armistițiu din 12 aprilie 1944, în care au fost înaintate propuneri de cooperare între armata română și armata sovietică pentru a-i expulza pe germani, doar dacă germanii, în termen de 15 zile, nu vor părăsi România; de păstrare fără ocupație a uneia dintre regiuni pentru sediul guvernului român, de luare de decizii privind viitorul Basarabiei și Bucovinei după finalizarea războiului, precum și de reducerea plăților pentru daunele cauzate de ocupația românească regiunilor sovietice. Desigur, completările făcute de români nu puteau să fie acceptate de guvernul sovietic. Prin urmare, în răspunsul său trimis lui F. Nanu la 31 mai 1944, se afirma că clauzele 1, 2, 4 din condițiile sovietice nu pot fi supuse la nici un fel de modificări, iar în ceea ce privește clauza a 3-a (recuperarea daunelor - autorul), Guvernul sovietic a fost de acord să reduce suma datorată legal Uniunii Sovietice. În plus, s-a afirmat că, dacă se presupune că alocarea regiunii pentru sediul guvernului român va fi pe teritoriul României ocupat de trupele sovietice, guvernul sovietic nu are nicio obiecție. În cele din urmă, guvernul sovietic și-a exprimat acordul pentru un anumit compromis în favoarea României în ceea ce privește menținerea administrației române . La rândul său, F. Nanu a întrebat dacă România are dreptul să rămână o țară neutră în cazul în care germanii pleacă benevol și dacă este posibil să fie trimisă o delegație pentru negocieri detaliate. La 4 iulie 1944, Comisariatul Poporului pentru afaceri extrene al URSS i-a dat indicația ambasadorului sovietic în Suedia, A.M. Kollontai, „să nu intreprindă deocamdată nimic și, în cazul dacă reprezentantul opoziției, Duca, va întreba despre un răspuns, să faceți referire la faptul că răspunsul va fi dat la Cairo” . Așadar, negocierile foarte lente cu privire la un armistițiu cu România s-au prelungit pentru câteva luni și nu au adus rezultate reale. 
Între timp, evenimentele de pe Frontul de Est i-au determinat pe politicienii români să ia decizii privind retragerea din război ca un aliat al Germaniei hitleriste. La 27 martie 1944 Armata Roșie, traversând râul Prut, a intrat pe teritoriul României. La jumătatea lunii aprilie 1944, trupele sovietice au eliberat peste 800 de localități, inclusiv orașele Botoșani, Dorohoi, Rădăuți, Suceava, Fălticeni și altele. 
La 27 aprilie 1944, după coordonarea cu Aliații, în numele celor trei Puteri Aliate, o telegramă într-o formă de ultimatum a fost trimisă lui Maniu și Antonescu, în care li s-a propus să răspundă în termen de 72 de ore, dacă sunt acceptate sau respinse condițiile sovietice. 
La 29 aprilie 1944, I. Maniu raportează că trimite un nou emisar, pe diplomatul C. Vișoianu la Cairo, care, la întâlnirea cu reprezentanții Aliaților din 25 mai 1944, a vorbit despre planul unei schimbări majore pe front . 
La 30 mai 1944, Guvernul sovietic i-a dat indicația trimisului sovietic de la Cairo să-i readucă aminte lui Știrbey și Vișoianu că acele condiții sovietice din 12 aprilie 1944 erau minime și că guvernul sovietic nu intenționa să intre în discuția vreunei sugestii până când nu va fi primit un răspuns pozitiv la propunerile din 12 aprilie 1944. 
La 1 iulie 1944, reprezentanții celor trei Puteri, văzând ineficiența eforturilor lor, au decis, la urma urmei, să facă lui Știrbey o declarație că „negocierile ulterioare sunt inutile și ei le consideră finalizate...” . 
În iunie 1944, Sediul Înaltului Comandament Suprem al Armatei Roșii (Stavka) a luat decizia să avanseze pe flancul sudic al frontului sovieto-german, iar la începutul lunii august au început pregătirile pentru o operațiune militară în zona Iași-Chișinău. Ofensiva Armatei Roșii în această direcție, care a început pe 20 august 1944 cu trupele Frontului 3 Ucrainean sub comanda lui R. Ya. Malinovsky, s-a încheiat printr-o victorie strălucitoare. Cele 47 de divizii ale trupelor româno-germane care s-au opus forțelor sovietice au fost înconjurate și zdrobite. 
În România, sub influența victoriilor Armatei Roșii, au început să evolueze rapid atât sentimentele de opoziție și antifasciste, cât și conștientizarea faptului că rezistența față de ofensiva sovietică era imposibilă. În condițiile ofensivei fulgerătoare desfășurate de Armata Roșie și a inevitabilității prăbușirii regimului pro-german, la 23 august 1944, la inițiativa Regelui Mihai al României, dictatorul I. Antonescu și adjunctul său, M. Antonescu, au fost arestați în timpul unei audiențe în palat, iar apoi și alți membri cei mai odioși ai guvernului său. În noaptea din 23 spre 24 august, Regele Mihai a anunțat la radio că România se va retrage din război și se va alătura coaliției antihitleriste. 
La 25 august 1944, România și-a anunțat acceptul condițiilor sovietice de armistițiu și disponibilitatea de a-l semna imediat. 
La 12 septembrie 1944, Uniunea Sovietică, în numele Aliaților (URSS, Anglia și SUA), a semnat la Moscova un acord de armistițiu cu România, la baza căruia au fost puse articole din Condițiile armistițiului, declarate de Guvernul sovietic la 12 aprilie 1944. Acest document se baza pe principiul capitulării necondiționate, convenite de Puterile Aliate. Nu s-a discutat despre statutul de ocupație, împărțirea teritoriului în zone de ocupație etc. Acestea au fost decizii, luate pe baza hotărârilor comune ale Aliaților și în contextul războiului care era încă în curs de desfășurare. Ele au fost acelea care au deschis prima fază a reglementării pașnice postbelice în Europa. 
Astfel, s-au stabilit bazele restabilirii drepturilor statului român în noul sistem de relații internaționale postbelic și, ulterior, a relațiilor aliate și a prieteniei tradiționale dintre țările și popoarele noastre.